Anul 1963, într-o iarnă cumplită, cu geruri de crăpau pietrele…

Tatăl meu se afla încarcerat la închisoarea Poarta Albă, pe atunci construită doar din nişte barăci, înconjurată cu un gard din foarte multă sârmă ghimpată. Pe undeva, prin mijlocul Dobrogei bătute de nişte crivățe înfiorătoare…

De ceva timp, nu se mai ştia nimic de tata, iar minusculele pachete de 5 kg fuseseră toate returnate. După multe intervenții pe la „mărimile” bucureştene „de partid şi de stat”, s-a putut afla doar că „nu primeşte pachete şi permisiunea la vorbitor”, fără să fie datâ şi o justificare.
S-au gândit ai mei să mă instruiască amănunțit şi să mă trimită pe mine totuşi la puşcărie, poate îi voi îndupleca la vârsta mea (12 ani) pe „caralii” (denumirea necomunistă a gardienilor) să-mi permită să-l văd pe tata şi sâ-i pot da amărâtele de 5 kg prescrise pentru „politici”.

Eram mititel de statură la acea vârstă (nici azi nu sunt printre înalți), valijoara cu merinde şi țigări îmi venea până aproape de subțioară şi drumul de la halta „Dorobanțu”, unde mă lăsase trenul, ar fi fost un calvar sau chiar imposibil prin nămeți, dacă nu i se fâcea milâ de mine unui țăran cu o sanie trasă de un cal şi care m-a dus până la poarta puşcăriei…

Acolo mai aşteptau câteva femei cu pachete să se deschidă poarta în care, la un moment dat, a apărut un plăvan de „caraliu”, rugat de femei cu apelativul „tov. plutonier Stoica” (n-am să-i uit numele toată viața!) să le permită mai repede să intre, din cauza gerului insuportabil…
Asaltat de rugăminți, plutonierul ṣi-a aruncat privirea şi spre mine ṣi m-a întrebat: „tu ce vrei băi, pui de bandit?”, „îl caut pe tata, Gheorghe Braia”, i-am răspuns cât puteam de rugător, după care, înroşindu-i-se ochii de furie mi-a replicat: „banditu’ de tac’tu nu primeşte niciun pachet şi nici vorbitor, e în greva foamei. Pleacâ, dracu’ de-aici!”. Şi, odată cu ultimile cuvinte, m-a izbit cu talpa cizmei ca de Guliver în piept, de m-am prăvălit cu spatele într-o zăpadâ atât de adâncă încât mi-am văzut conturul corpului la suprafața găurii de zăpadă astfel făcute.

Am auzit poarta de lemn trântindu-se, femeile au rąmas tot pe afară şi m-au ajutat să ies la suprafață, după care, puțin dezorientat, m-am decis să iau calea haltei unde urma peste câteva ore să iau trenul personal spre Bucureşti.
Am pornit de-a lungul gardului de sârmă ghimpată, care avea împletită rogojină doar câțiva metri de la poartă, după care, până la colțul cu turelă de pazâ al împrejmuirii ghimpate, se putea privi înăuntrul puşcăriei, printre barăcile jerpelite ale deținuților.
Mă uitam nu nesaț, poate îl zăresc pe tata, când deodată mi-a fost dat să văd cea mai înfiorătoare scenă văzută în toată viața mea de până acum: un grup de 20-25 de deținuți scheletici, dezbrăcați în pielea goală, erau stropiți cu furtunuri de soldații rânjind de satisfacție (şi ei erau români!), până când sărmanii oropsiți cădeau câte unul ca nişte blocuri de gheață, fără suflare. Am fost şocat, dar am reuşit totuşi să merg mai departe, ca să nu atrag atenția asupra mea…

Imaginea tuturor deținuților din acea vreme era identică: scheletici, tunşi chilug, cu ochii afundați în orbite, aşa că eu am fost convins că l-am văzut şi pe tata printre aceia omorâți cu atâta sălbăticie de slugile regimului „de civilizație şi progres”.

Nici nu mi-am mai dat seama cum am mai ajuns la haltă, cum m-am urcat în tren şi cum am ajuns în gara în care mă aşteptau ai mei. Le-am povestit ce am vâzut şi, cu groază în glas, plângând, le-am spus şi că tata fusese omorât atunci.

Doi ani după aceea, lui tata i s-au făcut parastase, până când un deținut eliberat ne-a adus veşti despre el: trăia încă. A murit însă la scurt timp după eliberarea lui, la doar 42 de ani, din cauza cumplitelor chinuri la care fusese supus vreme de 8 ani…

Am scris cu gândul la cei 48% dintre români care jinduiesc după nişte timpuri în care eu mi-am pierdut tatăl nevinovat cum l-am pierdut şi care timpuri, dacă ar reveni, ar readuce cu siguranță asemenea morți părinților copiilor lor!

Doru Braia